Bustul lui Adrian Paunescu

Bustul lui Adrian Paunescu dezvelit cu proteste (VIDEO)

autor: FrontPress 27.05.2012

Bustul lui Adrian Păunescu din parcul Grădina Icoanei a fost dezvelit, sâmbătă, în prezenţa câtorva zeci de admiratori sau prieteni ai poetului, printre care academicianul Eugen Simion şi Gelu Voican Voiculescu, evenimentul fiind marcat şi de protestul unui locuitor al Sectorului 2.

Înaintea dezvelirii bustului poetului, primarul Sectorului 2, Neculai Onţanu a declarat că acest eveniment dedicat lui Păunescu face parte dintr-o serie de comemorări, trecute sau viitoare, ale unor nume mari ale literaturii române, precum Mircea Eliade, Pentru Ţuţea şi Mircea Vulcănescu. În primele minute ale ceremoniei, în timp ce Neculai Onţanu vorbea despre opera lui Păunescu, un bărbat în vârstă de aproximativ 30 de ani a scandat, de pe trotuarul de vizavi, împotriva gestului de a-l comemora pe poet. “Ruşine! Adrian Păunescu nu merită asta!”, a strigat bărbatul de lângă poliţiştii care încercau să îl calmeze.

Netulburat, academicianul Eugen Simion a vorbit, de asemenea, despre opera lui Păunescu. “Adrian Păunescu are o operă întinsă, voluminoasă, enormă. Se va confrunta cu timpul (…). Adrian Păunescu a fost şi un om politic remarcabil”, a spus academicianul.

“Remarcabil, bine zis «remarcabil!»”, a strigat, la rândul său, protestatarul, de peste stradă. “Unii îl urăsc cu o ură grea, indecentă chiar”, a vorbit Eugen Simion despre moştenirea pe care a lăsat-o poetul, amintind şi de criticile care i-au fost aduse şi în ziua înmormântării sale. În timpul discursului academicianului, o dubă a Poliţiei Locale a Sectorului 2 s-a oprit lângă protestatar, stârnind revolta câtorva oameni prezenţi la eveniment.

“Nu puteţi să faceţi aşa ceva, nu puteţi să îl luaţi la secţie”, a strigat unul dintre participanţii la eveniment către poliţişti. “Este dreptul meu de a fi aici şi de aprotesta împotriva acestei mascarade”, a spus şi protestatarul recomandându-se drept un locuitor al Sectorului 2 pe nume “Marinescu”. “Nu merita Păunescu o asemenea mascaradă, o asemenea glorificare. Asta este opinia mea. Este o persoană care a făcut profund rău societăţii româneşti”, a adăugat el.

La scurt timp după sosirea dubei, protestatarul a plecat de la eveniment. Printre cei care i-au adus un omagiu lui Păunescu s-au numărat şi Mihai Cimpoi, academician din Republica Moldova, jurnalistul Tudor Octavian şi Gelu Voican Voiculescu. Acesta din urmă a vorbit despre modul în care societatea românească l-a uitat pe Adrian Păunescu.

“Ingratitudinea este forma cea mai sublimă de recunoştinţă. După prezenţa masivă la înmormântarea lui Păunescu s-au făcut foarte puţine gesturi care să amintească de persoana sa. Un val de uitare a încercat să şteargă urmele trecerii lui prin lume”, a spus Gelu Voican Voiculescu. Acesta a adăugat că românii pot conştientiza golul pe care l-a lăsat dispariţia poetului, “închipuindu-şi cum ar fi reacţionat Adrian Păunescu săptămâna aceasta când se întâmplă această ruşinoasă provocare de a aduce în ţară sicriul lui Nyiro Jozsef (…). El (Păunescu n.r.) nu ar fi tolerat această demisie de la autoritatea de stat”.

La eveniment a fost prezent şi Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanu, episcop vicar patriarhal, care a vorbit despre personalitatea lui Adrian Păunescu şi, împreună cu Eugen Simion, a dezvelit bustul poetului.

Evenimentul dedicat lui Păunescu a fost contestat şi înaintea desfăşurării, de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), printr-un comunicat dat vineri.

IICCMER “îşi exprimă dezaprobarea fermă faţă de această iniţiativă şi solicită public Primăriei Sectorului 2 să renunţe la acest gest iresponsabil”, potrivit comunicatului remis agenţiei Mediafax, în care se precizează că printre atribuţiile institutului se numără şi “identificarea responsabililor pentru ideologia şi propaganda statului totalitar, precum şi evidenţierea surselor intelectuale ale formării gândirii şi practicilor totalitare”.

Adrian Păunescu (1943 – 2010) a fost, înainte de 1989, unul dintre susţinătorii dictatorului Nicolae Ceauşescu, postură din care a sprijinit regimul şi ideologia comuniste. “Păunescu a fost iniţiatorul şi coordonatorul unor acţiuni şi manifestări artistice ample prin intermediul cărora se aduceau laude deşănţate regimului comunist şi conducătorului Partidului Comunist. Dincolo de contribuţiile literare – de care se vor ocupa exegeţii literari – cariera publică a lui Adrian Păunescu de dinainte de 1989 a înregistrat numeroase momente în care sunt vădite accentele naţional-comuniste şi dimensiunea apologetică”, se mai spune în comunicatul IICCMER.

Institutul mai precizează că, din perspectiva sa, “cultul persoanelor care au contribuit la potenţarea şi la amplificarea propagandei comuniste reprezintă un act de dispreţ la adresa victimelor regimului comunist”.

Adrian Păunescu – născut la 20 iulie 1943, în Copăceni, judeţul Bălţi, Basarabia, în prezent Republica Moldova – a fost poet, publicist şi om politic. Adrian Păunescu a fost cunoscut mai ales ca poet şi organizator al Cenaclului Flacăra, el fiind şi unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani. Adrian Păunescu a murit la începutul lunii noiembrie 2010. De pe Mediafax

 

MARS CU PROTESTE

Mars pe strazile capitalei cu portrete ale eroilor anticomunisti, majoritatea legionari (FOTO)

autor: FrontPress 27.05.2012

Asociaţia Totul Pentru Ţară a organizat joi, cu ocazia Înălţării Domnului şi a Zilei Eroilor, un marş inedit pe străzile capitalei în cinstea tuturor deţinuţilor politici, martiri şi luptători pentru libertatea şi demnitatea Neamului Românesc şi a Bisericii strămoşeşti.

Cei circa 40 de participanţi s-au întâlnit pe Calea Victoriei, în părculeţul de lânga Biserica Kretzulescu, de unde au pornit într-un marş al tăcerii, purtând drapele tricolore şi portrete cu mai mulţi eroi aticomunişti, precum Corneliu Zelea Codreanu, Ioan Ioanolide, Bănică Dobre, Pr.Ilie Cleopa, Valeriu Gafencu, Elisabeta Rizea, Ion Moţa, Gheorghe Clime, Alexandru Cantacuzino, Vasile Marin şi mulţi alţii. Punctul terminus al acţiunii a fost Biserica Sfântul Ilie Gorgani unde manifestarea s-a încheiat cu câteva alocuţiuni şi o rugăciune. Sursa: FrontPress.ro

 

Primul in Moldova

Cine a venit primul in Moldova?

autor: FrontPress 27.05.2012

În orice discuţie de genul „cine a fost primul aici” alogenii vin cu un dezavantaj. Se ştie clar data la care au venit, cum au venit, de ce au venit şi de unde au apărut. Ca să îşi legitimeze prezenţa pe pământurile româneşti, de multe ori recurg la deformarea istoriei, încearcă să demonstreze fie că românii nu existau la data sosirii lor, fie că românii erau puţini sau chiar că românii nu erau români.

Ucrainenii poartă în denumirea lor de popor propria origine. Sensul etimologic al cuvântului „Ucraina” este de ţară de margine, ţară de graniţă – „mărginime”, cum s-ar spune pe româneşte. „Ucraina” a fost dintotdeauna un teritoriu disputat în care s-au amestecat mai multe popoare în decursul a sute de ani. Slavii ruteni s-au învecinat dintotdeauna cu românii din voievodatul Moldovei (să nu uităm că Vasile Lupu şi-a denumit colecţia de legi moldoveneşti „Carte românească de învăţătură”, iar Ştefan cel Mare încheia cu Polonia tratate de alianţă scrise în limba valahă, nu în limba moldovenească).

Se ştie cu precizie când au fost aduşi găgăuzii între Prut şi Nistru, în perioada ţaristă, când acest popor creştin şi-a găsit aici un refugiu faţă de persecuţiile din Imperiul Otoman. S-a petrecut ceva ciudat cu găgăuzii din R. Moldova. Cele mai intense politici de asimilare le-au fost aplicate în perioada sovietică, iar acum s-au întors împotriva celor care le-au acordat autonomie. Găgăuzii au devenit portavocea care reclamă „românizarea” R. Moldova.

Să nu mai vorbim de modul în care au ajuns ruşii pe meleagurile dintre Prut şi Nistru. Unii dintre ei au venit aici înainte de 1918, alţii au fugit de ciuma roşie sovietică şi s-au adăpostit la Chişinău. Toţi au fost bine primiţi şi nu am auzit de conflicte sau plângeri faţă de tratamentul la care au fost supuşi (nici nu prea aveau de ce să se plângă câtă vreme au fost minoritatea stăpânitoare). Cei mai mulţi ruşi au venit după 1944 şi încă regretă acele vremuri când afirmarea identităţii româneşti putea duce la moarte sau deportare.

Problema nu este că au venit minorităţi naţionale în R. Moldova – problema rezidă în modul în care ei se comportă faţă de membrii etniei autohtone şi majoritare. În primul rând, este propagat un permanent dispreţ faţă de limba românească. De asemenea, civilizaţia tradiţională românească este prezentată ca fiind primitivă. Nu în ultimul rând, reprezentanţii minorităţilor naţionale sunt cei care promovează cel mai activ inventata identitate moldovenească separată de cea română. Bineînţeles, există şi ruşi sau ucraineni pentru care adevărul este mai presus decât orice şi care nu se coboară să spună că există o limbă moldovenească separată de cea română.

În esenţă, nu contează cine a venit primul pe un anumit teritoriu. Istoria este istorie şi în mod normal nu ar trebui să influenţeze existenţa cetăţenilor care sunt toţi egali în faţa legii. Dar nu este ceva normal când o minoritate dictează majorităţii şi înceapă să îi modifice identitatea. De George Damian – Timpul 

 

Ne punem poalele in cap inainte de a ajunge la rau.

Aceasta este fraza care ne reprezinta  alaturi de "A ne  imbata cu apa rece".
Aceasta atitudine ne caracterizeaza. De nenumarate ori consideram ca, daca in sufletul nostru ne dorim cu ardoare ca reprezentantii nostrii sa castige orice competitie ca, ei sunt cei mai buni si  prezenta lor la acele competitii este numai de complezenta pentru a arata respect publicului, gata  reusita cu Magna Cum Laude este  ca si asigurata.
Dar de cate ori nu ne-am  inselat si pentru ca am cazut din varful copacului, direct in chiur si ne va durea noada  mult timp, cu atat  supararea este mai mare.
Dupa acest dus rece ca ghiata, urmeaza  analizarea cu despicarea firului in 4 ca, cu este chiar asa,   conationalul nostru avea sanse dar a fost  nedreptatit, sau ca sortii i-au fost impotriva.
Numai acum  inainte de meciul de box intre Bute si Froch,  ni s-a explicat ca acel mititel  obraznic de englez care nu mai are de trait decat pana in sec. 1 a primului  gong:)) Il si vedeam apucat de nadragi de catre Bute si aruncat peste toti spectatorii si aruncat afara pe usa  ramasa special deschisa, ca sa nu se raneasca. SI....? Ce a urmat ???
 Sau de naprasnica noastra Mandinga favorita nr.1 care  nu avea ce cauta intre nulitatile cu care concura !!!
Si...... ?
Nu era mai bine sa fim mai modesti in aprecieri si sa nu inflamam imaginatia romanilor care prin aceste excrescente ale  pozitivismului se considera  patrioti?  Sa fim a cata oara este nevoie,  modesti si cu bun simt.
De pe vremea dinainte de 1989, au ramas aceste  recrudescernte ca noi suntem buricul pamantului.
Nu neg ca nu se fac malverxatiuni si poate nu in totalitate cei care castiga sunt merituosi 100 %, dar nu este mai bine sa nu ne punem poatele in cap inainte de a trece raul, pentru  ca infringerea  cu dreptate sau nu, sa fie la fel de usturatoare?
La sfarsitul unui meci de fotbal, se comenteaza ca  asa si asa  dar  rezultatul conteaza, scorul si nu ce s-a intamplat cu portarul sau alt jucator care nu a fost pe faza.
Acum se incinge imaginatia romanilor cu alt eveniment... Dar mai bine nu vreau si eu sa pun  o caramida la acest eveniment, pentru a nu crea poate dezamagire.
Atat sper, la mai multa decenta si  stapanire de sine pana la  sfarsit.
Sau poate  face parte din  meniul care ni se baga cu sila pe gat, pentru a nu fii atenti la ce politica se invarteste in  Romania.
Si pe urma ne miram de noi legi votate si care sunt impotriva noastra, pentru a ne aduce la  situatia de un popor taras  ceea ce este mai rau ca in  genunchi. Sper ca acest articol sa fie unui moderat optimist si nu pesimist care sa induca idea ca noi romanii suntem nedreptatiti dar,.... noi nu avem nici o vina.

Mandra mai era Taniusa

Mândra mai era Taniusa, nu-i gaseai pereche-n sat,
Albu-i sarafan, la poale, cu fir rosu era dat.
Seara ea sarea pârleazul catre-o moina uneori,
Cu luceafarul, de-a mija, luna se juca prin nori.

Si-ntr-o seara, catre Tania, grai falnicul fecior:
Fericirea mea, cu bine, eu cu alta ma însor.
Fata s-a facut ca ceara, ca de frig s-a-nfiorat,
Cu cosita despletita, ca un sarpe înfuriat.

Ah, voinic cu ochi albastri, nu fi, nu fi necajit,
Am venit sa-ti dau de stire:eu cu altul ma marit.
Nu e toaca de utrenii, ci strigari de vornicei,
În carute trec nuntasii, scot potcoavele scântei.

Nu-i jelit de cuci în crânguri, ci-i bocire de sfârsit:
Tania are-un semn în tâmpla, unde ghioaga a lovit.
Fruntea alba i-o-ncununa stropi de sânge închegat.
Mândra mai era Taniusa, nu-i gaseai pereche-n sat.

D.N.A in padure

Cica ursul mergea el agale prin padure si deodata vede pe melc
alergand..... sa rupa pamantul, nu alta.
- Ce faci melcule? Unde fugi asa?
- Ce sa fac, raspunde melcul, vine D.N.A.-ul sa ma aresteze !
- Pai de ce?
- Pai : eu am casa, tata casa, mama casa, sor' mea casa.... De asta.
Sta ursul, se gandeste putin si o rupe si el la fuga. Si fuge, si fuge ....... Se intalneste cu costarcul. Cocostarcul il intreaba:
- Ce faci ursule? De ce fugi asa?
- Ce sa fac, raspunde ursul, fug, ca s-ar putea sa ma cerceteze D.N.A.-ul !
- Pai de ce?
- Pai: eu am blana, tata blana, mama blana, sor' mea blana....... De asta.
Sta cocostarcul, se gandeste putin si o rupe si el la fuga. Si fuge si fuge si fuge... Se intalneste cu maimuta. Maimuta il intreaba:
- Ce faci cocostarcule? Unde fugi asa?
- Ce sa fac, raspunde cocostarcul, fug, ca s-ar putea sa vina D.N.A.-ul sa ma cerceteze !
- Pai de ce? Eu pe picior mare, sor-mea pe picior mare........
O rupe si maimuta la fuga. Si fuge, si fuge si fuge ...... se opreste deodata brusc si exclama:
-Da' eu de ce dracu fug ? Eu in curu'gol,tata in curu' gol,mama in curu' gol,sor'mea in curu' gol....

Nevoia unei regenerari sufletesti

autor: FrontPress 25.05.2012

Valorile perene ale spiritului uman se descompun văzând cu ochii sub presiunea infernală a materiei, a tehnicii, a banului – stihii care domină de la A la Z mersul lumii de azi. Omul nu mai are răgaz pentru suflet, pentru ceea ce ţine de identitatea sa, de taina persoanei sale.

Sufletul românesc nu s-a împăcat niciodată cu acest mers al lumii. A rezistat cu încăpăţânare, ori de câte ori a fost asaltat de asemenea tendinţe vătămătoare. Formele exterioare ale opoziţiei au fost diverse, în funcţie de împrejurări. S-a luptat şi pe planul politic, la nevoie s-a luptat cu arma în mână. Suflete arestate şi-au proptit rezistenţa pe puterea lăuntrică a credinţei. S-a încercat zdrobirea, mutilarea, robotizarea, altfel spus, dezumanizarea lor în malaxorul de trupuri şi de conştiinţe din temniţele iadului. Experimentul a eşuat. Chipul lui Dumnezeu din om nu poate fi distrus prin niciun fel de unealtă sau uneltire diabolică. El rămâne mereu întreg şi păstrează de-a pururi întru sine puterea de regenerare a persoanei umane, care tânjeşte după asemănarea cu Creatorul ei.

Este remarcabil faptul că, indiferent de formele şi împrejurările acestor izbucniri de demnitate românească, ele îşi trag esenţa dintr-un strat existenţial mai adânc decât cel al simplelor idei –care de multe ori degenerează în platitudini ideologice. Nu a fost şi nu este vorba de o luptă între idei şi sisteme politice, între doctrine sau moduri de organizare socială. Acestea pot fi privite cel mult ca nişte epifenomene ale unui conflict mai profund: acela dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre autentic şi fals. Aici s-a dat adevărata luptă. Aceasta este natura veritabilă a energiilor pe care sufletul românesc le-a aruncat într-o bătălie dusă deopotrivă pentru conservarea şi afirmarea sa în lume.

Sunt lucruri pe care marea masă a românilor de azi nu le ştiu. Mai precis, nu au fost lăsaţi să le ştie. Totuşi, românii nu s-au lăsat niciodată « îndoctrinaţi » de ideologiile oficiale. Nici de comunism, nici de globalism. N-au aderat, pătrunşi de convingere, la propaganda de felurite culori. Poate tocmai de aceea, în cele din urmă, coloana vertebrală le-a fost frântă în mod deliberat. Au fost desfiguraţi sufleteşte, n-au mai ştiut să găsească în ei resurse pentru a rezista vertical, ca brazii, ideologiilor străine de sufletul lor. Au făcut-o doar pe un plan subtil. Cultul « subversiunii » se practică şi acum, la fel ca în trecutul totalitar, căpătând treptat dimensiuni populare. Românii încă mai tresar la acele mesaje în care îşi descoperă, ca într-o oglindă pusă în faţă, identitatea şi rostul care le este propriu. Numai că acestea vin pe o filieră « neoficială ». Faptul e într-un fel regretabil, căci denotă fractura adâncă între neam şi cei care au ajuns să-l conducă (atenţi mai degrabă la a se adapta docili la bătaia globală a vântului decât să ia veritabilul puls al neamului pe care ar trebui să-l slujească). Pe de altă parte, e totuşi benefic: abia lipsa oricărei constrângeri exterioare îi imprimă pecetea libertăţii şi a autenticului.

Vorbim aici de Dan Puric, de această adevărată cutie de rezonanţă a sufletului românesc. Actor? Scriitor? Retor? Moralist? Toate la un loc? În orice caz, asistăm la un veritabil fenomen, greu de clasificat. Cărţile lui sunt cele mai vândute, sălile unde conferenţiază de-a lungul si de-a latul ţării sunt arhipline. Românii simt puterea unui mesaj şi se strâng, strâng rândurile. Doar snobii şi dilematicii se distanţează. Fie pentru că nu vor să meargă cu acest curent (ei se pliază dealtminteri perfect curentului “oficial”), fie au reticenţe de ordin “elitist” (vezi Doamne, Dan Puric ar fi un diletant ).

Tuturor acestora, oricât ar fi de “dotaţi”, le lipseşte însă ceva fundamental. La Dan Puric, în schimb, aflăm o mare sensibilitate în a percepe la modul profund condiţia fiinţială a acestui neam. Simte unde este binele şi frumosul. Îl găseşte în ungherele cele mai ascunse ale deşertului sufletesc pe care neamul nostru îl traversează şi îl transmite şi altor români. Asemeni unei cutii de rezonanţă care amplifică manifestările cele mai subtile, descoperă sensuri şi valori acolo unde alţii nu ar percepe decât banalităţi. Faptul că românii se regăsesc pe ei înşişi în acest mesaj capătă deja contururile unui fenomen social. Asistăm poate la mugurii unei renaşteri româneşti. Posibil îndepărtată, dar întrezărită. Încă mai sunt resurse. Poporul acesta încă mai simte nevoia unei regenerări sufleteşti.

Teorii anti-globalizare se găsesc la tot pasul pe internet. Nici nu se cere un efort prea mare să le găseşti. Dar ispita ideologiilor de sens contrar nu e împărtăşită de omul de bun simţ. Majoritatea nu subscrie la aşa ceva, intuind că lumea nu poate fi salvată printr-o înşiruire de vorbe goale, unele adevărate, altele plauzibile, altele imposibil de verificat. Oamenii au însă un instinct infailibil pentru altceva. Mai sunt încă în stare să desluşească binele şi frumosul. Tăvălugului depersonalizant, Dan Puric îi opune omul frumos, omul demn, omul care ştie cine este. Acesta este discursul care are efect şi care adună la un loc, spre a-şi primeni sufletele, oameni plini de speranţă. De aşa ceva se tem cel mai mult artizanii globalismului. Ei îşi pot permite să arate cu degetul către ceea ce ei numesc “rău” – terorismul, fie el islamist sau “european” (cum am văzut recent în Norvegia) apărut, fie însă spus, ca reacţie la mersul fatal al lumii. Prin comparaţie, ei vor să apară drept “buni”. De fapt, tot ce pot face este încerce să convingă că ideologia lor e mai bună decât ideologia contrară. Atât şi nimic mai mult. Numai că în faţa unui fenomen viu şi personal li se dezvăluie întreaga nimicnicie.

“Armele” unui Dan Puric sunt cu totul altele. Conferinţele sale, cu întreaga atmosferă pe care o iradiază , revelează din plin fenomenul. Sunt calitativ altceva decât apariţiile sale gen talk-show la TV, unde nu există acel contact viu cu publicul, unde nu el impune ritmul cel mai potrivit. Aici unele din afirmaţii pot suna uneori a lozinci. De vină e criza de timp şi graba ocazională de a transmite cât mai multe idei. Deşi rar, se mai întâmplă. Adevărata măsură e dată însă în faţa audienţei, pe scenă, în faţa publicului. Aici el se află în elementul său natural. La fel, în cărţile sale. O ia de la început de tot, de la temelie. Deschide uşi, îi ia de mână şi stârneşte interes pentru cei care vor mai apoi să aprofundeze. Totul este făcut cu har şi cu talent, deopotrivă literar cât şi pedagogic.

« Ce ne-a făcut să rezistăm până acum? Poate tocmai răspunsul pe care l-am dat istoriei. Şi ce ne face să abdicăm azi într-o lume lipsită de sens? Tocmai lipsa acestui răspuns. Iar dacă istoria ne-a obligat la un continuu exerciţiu de umilinţă, dăinuirea miraculoasă a acestui popor s-a datorat unui contra-exerciţiu, şi anume, acela de verticalitate. Cu alte cuvinte, demnităţi ce nu s-au supus valului trecător dar sinistru al istoriei. Aceste demnităţi adunate au creat în timp calitatea de a fi român. Ele n-au fost salturi calitative din acumulări cantitative, ci constante ale neamului care au apărut în istorie când a fost nevoie sau au trăit subteran, ca un fenomen carstic, întreţinând de acolo, în mod neştiut, taina acestui popor. Am putea spune că această calitate raportată la valul cantităţii uriaşe ce ne-nconjoară a fost cumplit de mică dar miraculos de puternică cât să supravieţuiească şi chiar să tracteze după sine destinul unui neam. A fost, cum spunea Petre Ţuţea, cât o căruţă cu ţărani care a ţinut în şah imperii…» (Dan Puric -Războiul continuă, fragment din volumul « Fii demn ! »)

La răul sufletesc nu răspunde cu aceeaşi monedă, nu cu o propagandă de sens contrar unde îi pune explicit o oglindă în faţă, prin care-i înfierează toate amănuntele. Combaterea răului se face de pe un alt plan : cu puterea binelui şi a frumosului. Aici rezidă adevărata superioritate. Răului nu îi este spus întotdeauna pe nume, până la capăt. Oricum, nici nu e nevoie. Contrastele sugestive fac de multe ori mult mai mult, iar lumea simte diferenţa. Ideea nu este să “combatem” răul cu armele lui, ci să lucrăm pentru triumful valorilor binelui. Iată de ce e o diferenţă ca de la cer la pământ între această abordare şi cei care combat răul cu rău, cu violenţă şi terorism, făcându-l să pară prin contrast mai puţin rău, ceea ce îi convine de fapt de minune.

Un cuvânt cu adevărat ziditor dublat de un model de atitudine poate face în acest moment mult mai mult decât orice formă pripită de acţiune politică sau civică, fără o temelie suficient de solidă. Va veni poate si vremea lor, atunci când împrejurările o vor impune. Dan Puric merge pe drumul său, ascultând de sfatul dat de părintele Arsenie Papacioc (o întâlnire pe care o povesteşte plin de umor, fiind “împins de la spate” să se ducă). Dus de voie, de nevoie la părintele Arsenie, acesta l-a povăţuit că nu este momentul să se implice în asociaţii civice sau partide politice (“ce-mi vorbeşti în limbi străine!?”), ci să facă în continuare ce a făcut şi până acum. Să zidească sufleteşte, să pună cărămidă, cu credinţa că într-o bună zi va pune Dumnezeu mortarul care să întărească această lucrare de refacere a conştiinţei româneşti.

Vom vedea ce va fi. Până atunci este cert că acest neam, alcătuit din cărămizi vii, începe să simtă cum îl învăluie un liant tainic. Începem să ne percepem sufleteşte unii pe alţii, să rezonăm la fel. E doar un început.

Gândindu-ne ce rol a jucat numele de “Puric” în trecutul nostru, ajungem la istoria plină de glorie a Moldovei. Aprodul Purice şi-a făcut movilă din propriul trup, ajutându-l pe domnul Ştefan să urce în şa, continuând lupta şi biruind duşmanul.

Un gest din cele aparent mici, dar care, făcut într-o oră astrală, poate influenţa în mod hotărâtor destinul unui neam întreg. De Bogdan Munteanu – Rost Online