Singura Felina

vineri, 30 noiembrie 2012

Asumarea legionarismului


“Dreapta autentica poate fi reconstruita numai dupa evaluarea si asumarea LEGIONARISMULUI”

autor: FrontPress 30.11.2012
În toamna aceasta s-au împlinit 113 ani de la naşterea (13 septembrie) şi 74 de ani de la moartea (30 noiembrie) lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul şi liderul Mişcării Legionare / „Legiunea Arhanghelul Mihail” (care a avut partidele „Garda de Fier” şi „Totul Pentru Ţară”). Distanţa în timp nu a domolit patimile, ci parcă, dimpotrivă, le-a aţîţat. Despre Corneliu Codreanu, ca şi despre mişcarea sa, se vorbeşte numai în termeni excesivi, fie de adulaţie, fie de contestare.
La atîta vreme după dispariţia fizică a fondatorului Legiunii şi de la scoaterea organizaţiei din viaţa politică (ianuarie 1941) şi în ciuda faptului că renaşterea Mişcării după 1989 (atît sub forma ei civică şi culturală, paideică, precum şi sub aceea de partid politic) a eşuat – grupările care se revendică de la ideologia legionară şi care îşi asumă continuitatea fiind insignifiante sub raportul impactului în societate –, legionarismul este folosit în continuare, cu succes, ca sperietoare a opiniei publice şi ca mijloc de marginalizare a persoanelor publice. Cel mai recent,  eticheta de „legionar” fost întrebuinţată, cu scopul de a-i compromite şi/sau intimida, în cazul unor tineri politicieni din Alianţa România Dreaptă (PDL & Co): Mihail Neamţu (lider al Partidului „Noua Republică”) şi Adrian Papahagi (vicepreşedinte al Fundaţiei Creştin-Democrate). Cei doi, aflaţi în campanie electorală pentru cîte un loc de deputat, au reacţionat exact cum se aşteptau acuzatorii (politicieni ai USL, jurnalişti – între care, printre cei mai virulenţi s-a găsit Andrei Bădin, de la B1 TV, ins apropiat al unor personalităţi legionare din exil, care, cît au avut bani şi zile, l-au tratat cu maximă boierie –  şi bloggeri de stînga, dar şi „monitori” evrei), cum le cere „corectitudinea politică” şi cum probabil şi simt. Dar cred că fără mare folos, căci cei care îi acuzau ştiau că mint, iar mulţimea nu va fi convinsă de o dezminţire.
Corneliu Codreanu
Ei au negat că ar avea vreo simpatie pentru Mişcarea Legionară şi s-au grăbit să se delimiteze, acuzînd la rîndul lor, Legiunea.
Mihail Neamţu, cel mai atacat (inclusiv de M.R. Ungureanu, aliatul său), a scris un text justificativ, în care susţine: „Legionarismul a fost o aberaţie politică, combinînd extremismul naţionalist, recursul la crimă şi cultul morţilor.”
Observ în treacăt enormitatea de a transforma cultul morţilor, atît de prezent în credinţa creştină, într-o fărădelege. Şi reiau aici numai un pasaj dintr-un mai lung răspuns pe care l-am postat pe pagina de Facebook a lui Mihail Neamţu: „Mişcarea Legionară nu a fost o organizaţie criminală, iar dacă unii legionari au comis păcatul uciderii, au plătit şi ei şi încă două generaţii de legionari după ei. Ca să fim cinstiţi, au fost singurii care şi-au asumat faptele şi şi-au răscumpărat vina prin suferinţă şi moarte. Liberalii, ţărăniştii şi guvernul Antonescu n-au fost condamnaţi de istorie şi n-au plătit pentru miile de români (legionari, dar şi neafiliaţi politic) pe care i-au închis pe nedrept şi pentru sutele de români (legionari, dar nu numai) pe care i-au ucis fără judecată. De ce, aşa stînd lucrurile, PNL şi PNŢ trec drept partide onorabile, iar ML este taxată drept «aberaţie politică»? E adevărat că legionarii şi-a făcut dreptate singuri (şi nu trebuia), omorîndu-i pe Gh. Duca şi pe Armand Călinescu, dar numai după ce aceştia au închis şi ucis nenumăraţi legionari nevinovaţi (inclusiv pe fondatorul şi liderul ML, C. Z. Codreanu), utilizînd aparatul de represiune al statului. Judecînd, prin prisma documentelor, istoria interbelică, vom vedea că Mişcarea Legionară, dacă nu e mai bună, nu e deloc mai rea decît celelalte formaţiuni politice ale epocii.”
De asemnea, Adrian Papahagi a lansat în mediul virtual declaraţia: “Mărturisesc din nou că n-am avut niciodată vreo simpatie pentru legionarism. Amestecul bizar de mesianism, voluntarism social, tradiţionalism progresist şi militarism, şi mai ales dimensiunea sa masificatoare mi-au fost mereu suspecte. Ca să nu mai vorbim de crime!”.
Mă tem că, descriindu-i astfel pe legionari, Papahagi ar putea fi acuzat de antisemitism, pentru că în sionism prea se îmbină mesianismul, voluntarismul social, tradiţionalismul progresist şi militarismul.
Ne-am putea întreba de ce au fost acuzaţi de legionarism tocmai doi oameni care sînt aşa de fermi contra legionarismului. Dar e numai un punct de la care poate porni o discuţie, pe care s-ar cuveni s-o avem, despre trecutul nostru istoric apropiat şi deopotrivă despre onestitatea dezbaterilor cultural-politice de la noi în legătură cu acest trecut. Facem un prim pas în acest sens cu dialogul de mai jos, dintre mine şi dl Răzvan Codrescu – unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai fenomenului legionar. Interviul a avut loc mai demult, căci nu de azi, de ieri sînt problemele la care încearcă să răspundă, şi intenţionam să-l public în numărul 113 (pe septembrie 2012) al revistei ROST, care însă n-a mai apărut. Aşa încît îşi găseşte aici locul într-un context la fel de potrivit acum pe cît ar fi fost şi în septembrie.
Corneliu Codreanu

„Despre Codreanu se vorbeşte, pro sau contra, adeseori anapoda”

Claudiu Târziu: Observăm că orice referire cu un dram de obiectivitate la Corneliu Codreanu sau legionarism te face dintr-o dată suspect. De pildă, Ion Cristoiu a fost acuzat de simpatii legionare pentru că i-a recunoscut „Căpitanului” charisma şi bunele intenţii. Iar realizatoarea de televiziune Eugenia Vodă a primit aceeaşi etichetă doar pentru că i-a permis lui Ion Cristoiu să facă acele afirmaţii în emisiunea ei. Pe de altă parte, simpatizanţii se raportează necritic la Mişcare şi la fondatorul ei. De ce credeţi că se întîmplă aşa? Şi totodată de ce-am mai vorbi astăzi despre Codreanu şi despre legionarism?
Răzvan Codrescu: Nu numai faptul că a reuşit să mobilizeze pînă la jertfelnicie elita unei generaţii (studenţi, intelectuali, preoţi, aristocraţi etc.), dar şi faptul acesta de a fi adulat sau contestat cu patimă după atîţia ani, şi după ce s-au făcut toate eforturile pentru a i se diminua creditul şi a i se şterge urmele, arată importanţa personajului, care, indiferent de cum ar fi judecat, nu a fost unul de mîna a doua. Îndărătnicia aceasta de a rămîne viu/prezent şi după trei sferturi de veac, după ce a fost hăituit, asasinat, îngropat la opt metri sub pămînt şi denigrat ca nici un alt personaj al istoriei noastre, împreună cu toată mişcarea pe care a generat-o, mai arată şi că legionarismul a picat pe nişte probleme vitale şi încă nerezolvate ale existenţei şi destinului nostru ca neam, atît în ordinea seculară, purtătoare de sabie, cît şi în ordinea spirituală, purtătoare de cruce. S-ar putea spune că, cel puţin în lumea românească, personajul este încă prea fierbinte şi chestiunile legate de el prea arzătoare pentru a admite tratamentul „la rece”. De aceea, mai „obiectivi” şi mai „măsuraţi” au reuşit să fie adeseori, atît în privinţa lui Codreanu, cît şi a „fenomenului legionar” în genere, cercetătorii sau observatorii străini. (Şi, în paranteză fie spus, nici o altă mişcare, politică sau spirituală, din viaţa publică românească, mai veche sau mai nouă, nu a mai atras în asemenea măsură atenţia străinătăţii; bibliografia străină a legionarismului – consemnată doar parţial în amplul dosar bibliografic din cartea mea În căutarea Legiunii pierdute – este uriaşă şi extrem de diversă, din epocă şi pînă în vremea din urmă – să zicem, de la articolele lui Julius Evola de la sfîrşitul anilor ‘30 şi pînă la ultima sinteză străină de care am eu cunoştinţă, apărută în 2010, în Franţa: Michel Bertrand, Codreanu et la Garde de Fer. Histoire d’une tragedie: 1920-1945.) Mă întrebaţi „de ce am mai vorbi despre Codreanu”? Păi, dacă aşa stau lucrurile, s-ar putea spune mai degrabă că dacă nu s-ar mai găsi nimeni să vorbească, atunci „pietrele ar striga”.
Ce-i drept, se întîmplă că despre Codreanu se vorbeşte, pro sau contra, adeseorianapoda: fie din lipsă de informare corectă, fie din partizanat ideologic şi propagandistic. E şi multă ignoranţă, şi multă naivitate, dar şi multă rea-credinţă sau necinste sufletească. Aş putea spune că există un regim moştenit al mistificărilor manipulatorii, cărora le cad pradă nu numai ageamii şi jurnaliştii de mîna a doua, dar şi o anumită istoriografie ideologizată. Am mai spus-o: propaganda antinaţională şi anticreştină constituie probabil singura formă de continuitate din viaţa publică românească a ultimelor şapte-opt decenii, iar din acest punct de vedere între regimul democratic (antebelic sau postdecembrist) şi regimul comunist nu există nici o deosebire semnificativă. România contemporană s-a mişcat constant (cu excepţia anilor tulburi ai războiului) în cercul vicios al stîngii, în care nici o în-dreptare nu este cu putinţă. Legionarii – care tocmai de aceea au deranjat şi deranjează atît de mult establishment-ul, direct sau indirect – încercaseră să rupă acest cerc, în contextul efemer al unei Europe de dreapta; tentativa lor a eşuat în mod tragic, dar amintirea fermităţii lor continuă să tulbure “liniştea” oamenilor de stînga, care au dus – şi continuă să ducă – ţara la ruină. Spaima de legionarism reprezintă, în adînc, spaima politicianismului de propriile lui păcate, pe care le-ar putea plăti cîndva, la o dreaptă judecată a Istoriei.
Una peste alta, a fost impusă cu consecvenţă o adevărată dogmă ideologică, fundamentată pe mitul propagandistic al “sălbăticiei” legionare. Este, într-un fel, povestea cu hoţul care strigă: “Prindeţi hoţul!”… Legionarismul a devenit astfel imaginea publică a tuturor relelor de ieri şi de azi (“sperietoarea” fiind folosită pînă la saturaţie şi după 22 decembrie 1989), iar Corneliu Codreanu, ca şef al Mişcării, e considerat de regulă drept “capul răutăţilor”. Ei bine, atît de mult au fost repetate aceste lucruri, atîta cerneală s-a vărsat şi atîta patimă a fost investită în această denigrare concertată, încît pentru anumite minţi comode problema e ca şi clasată! Cînd se rosteşte numele lui Codreanu sau al Mişcării Legionare, multora li se pare că ştiu totul dinainte…
Din păcate, nici “apologeţii” legionarismului n-au ştiut să păstreze o măsură şi să răspundă realist provocărilor actualităţii, tinzînd spre cealaltă extremă, a adulaţiei ditirambice a figurii lui Codreanu şi a idealizării necritice a unui fenomen complex, în care virtuţile n-au exclus păcatele, aşa cum nici păcatele n-au exclus virtuţile. Rămîne de ales, în continuare, grîul de neghină. Cu neghina ştim ce e de făcut (“se alege şi se arde în foc”); rămîne de văzut ce şi cît vom mai fi în stare să facem cu partea de grîu curat. Nu în perspectiva reînvierii Legiunii, care e curată utopie, ci în aceea a reconstrucţiei din mers – şi în pas cu vremea – a unei noi drepte creştine româneşti, care nu se poate reduce la experienţele trecutului, dar nici nu se poate dispensa de ele, dacă se vrea una cu rădăcini şi cu repere, iar nu o simplă butaforie de uz conjunctural. 
Prin urmare (şi îmi cer scuze dacă repet lucruri pe care le-am tot spus în diferite contexte), ne mişcăm, cu Codreanu şi cu legionarismul, între o “legendă neagră” de uz popular, cultivată de toate fronturile stîngii şi radicalizată obsesiv în mediile evreieşti, şi o “legendă aurită”, perpetuată de foştii membri sau simpatizanţi ai Mişcării şi avînd o circulaţie mai restrînsă, în medii nu întotdeauna prea elevate. Între aceste două legende se află suspendat, deocamdată, adevărul istoric, faţă de care rămînem datori, cu tot ce implică el ca lecţie pentru prezent şi viitor.
Corneliu Codreanu

„Prin diabolizarea lui Corneliu Codreanu este diabolizată Dreapta”

Claudiu Târziu: Cum se desprinde portretul psihologic al „Căpitanului” din tot ce aţi citit de şi despre el şi din mărturiile pe care le-aţi ascultat de la cei care l-au cunoscut?
Răzvan Codrescu: Cînd ai citit mult de şi despre Codreanu, şi cînd ai ascultat mărturiile a zeci sau sute de oameni (şi ce oameni!) care l-au cunoscut, şi cărora le-a marcat nu numai tinereţea, ci întreaga viaţă, păţeşti ca Ion Cristoiu: nu poţi să nu fii indignat de etichetele curente care i se pun şi, chiar fără să ai aderenţă la toate ideile sau actele lui, te simţi obligat moral să-i ţii partea şi să încerci explicaţii pe care nu ştii cît sînt oamenii de azi pregătiţi sau dispuşi să le asculte, mai ales într-un cadru public atît de expus suspiciunilor şi răstălmăcirilor şi atît de obsedat de nu călca anumite convenienţe ideologice. Dar, cu tot riscul de a-ţi strica „imaginea”, nu poţi, dacă ai şi numai un rest de onestitate, să accepţi convenţia mincinoasă sau să te prefaci evaziv ori nepăsător. În emisiunea d-nei Eugenia Vodă, şi în tot scandalul care a urmat, Ion Cristoiu n-a vorbit ca un legionar, ci pur şi simplu ca un om în cunoştinţă de cauză, în timp ce majoritatea covîrşitoare a criticilor săi ofuscaţi s-au aflat vorbind fără să aibă habar (sau avînd interesul impur de a se preface că n-au habar), pe bază de „urechisme” sau de lecturi superficiale şi la mîna a doua, mobilizaţi de exigenţe ideologice, iar nicidecum de scrupulul faţă de adevăr, mai ales că adevărul se întîmplă să fie extrem de incomod, contrazicînd nu doar nişte poziţii punctuale, ci un întreg mod de gîndire indus prin educaţie şi autoreglaj oportunist. Dacă accepţi că un Codreanu n-a fost chiar atît de rău cum se crede, atunci înseamnă că nici legionarismul n-a fost chiar atît de rău, nici naţionalismul creştin, nici dreapta tradiţională… Se clatină, mai mult sau mai puţin conştient, o întreagăWeltanschauung, o întreagă aşezare comodă într-un stîngism călduţ, într-o „civilizaţie” a laşităţilor standardizate, dar profitabile, cu care ne trecem viaţa prin democraţie aşa cum ne-am trecut-o şi prin comunism. De aceea, despre aceste lucruri omul „cuminte” preferă fie să colporteze ce se spune oarecum „oficial”, fie să nu vorbească deloc. Dacă vorbeşti, oricînd se poate interpreta, pot apărea complicaţii, poţi produce iritare… Mai bine minciuna asumată sau tăcerea preventivă. Mai ales că de adevăr, ştii din experienţă, nu se mai sinchiseşte aproape nimeni (sau numai nişte „exaltaţi” cu care nu ţi-ar plăcea să fii asimilat)…
Codreanu a fost, aşa cum rezultă din autenticele documente şi mărturii, un om fundamental cinstit, un bun român şi cineva care s-a străduit toată viaţa să fie şi un bun creştin. Era în personalitatea lui o dimensiune cazonă şi o dimensiune mistică (mai ortodoxă în fond decît în formă, de unde impresia unora de „catolicism” sau de „păgînism”). Rectitudinea lui se mişca – poate imperfect, dar sigur sincer – între modelul cavalerului (eroului) şi modelul sfîntului (martirului). Două modele care se întîlnesc în idealul slujirii jertfelnice.
Şi – aspect esenţial – e desigur la el un traseu al devenirii, adesea ignorat. A fost un om care a străbătut, nu fără poticniri, o cale de limpezire a atitudinilor într-un sens creştin, avînd realismul şi onestitatea de a recunoaşte că “există o mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecţia şi sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre. Noi, prin acţiunea noastră, prin toate faptele şi gîndurile noastre, tindem către această linie, ne ridicăm spre ea, atît cît ne permite greutatea păcatelor cărnii şi condamnarea la care am fost sortiţi prin păcatul originar. Rămîne de văzut cît am putut fiecare, prin sforţările noastre pămînteşti, a ne înălţa către această linie” (în Pentru legionari). Sau în altă parte, sintetizînd: “Recunoaştem că sîntem păcătoşi: aceasta este atitudinea legionară faţă de Biserică” (fragment de scrisoare, în Circulări şi manifeste). Rabinului David Şafran, în convorbirea de la Casa Verde, din 1937, îi spune, în acelaşi sens: “Eu nu vreau să provoc ură sau răbufnire. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gîndesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit, rănit sau jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători! Nu-s nici ei decît oameni… Nu pe omul superior încercăm noi să-l şlefuim, ci pe omul om”. De altfel, în Pentru legionari, definind Legiunea, prin temeiurile ei, ca pe “o şcoală” spirituală, afirmase: “De aceea, piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice. «Legiunea Arhanghelul Mihail» va fi, prin urmare, mai mult o şcoală şi o oaste decît un partid politic… Din această şcoală legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calităţi de erou”. Întărea astfel ceea ce spusese în Cărticica şefului de cuib (îndreptarul meticulos al vieţii legionare, de un maximalism de tip franciscan şi de un rigorism de tip cazon, amîndouă insuportabile din perspectiva “omului recent”): “Mişcarea legionară, înainte de a fi o mişcare politică… este o şcoală spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou”. În sensul acesta o definea, retrospectiv, şi Mircea Eliade (în Memorii, I), numind-o chiar “sectă mistică” (din care el însuşi făcuse parte, cu vervă mărturisitoare, spre sfîrşitul anilor ‘30).
E de spus că înainte de a impune altora asemenea exigenţe Codreanu a experimentat el însuşi traseul sinuos al unei deveniri “înnoitoare” (în sensul creştin al “dezbrăcării” treptate de “omul cel vechi”, al unei spiritualizări prin rugăciune, meditaţie şi asceză). E o diferenţă considerabilă (pe care numai cineva rău-voitor o poate contesta) între tînărul exaltat din perioada luptelor studenţeşti de la începutul anilor ‘20 şi liderul grav şi măsurat al ultimilor ani: cel cu care se întreţinuse rabinul Şafran sau pe care venise să-l viziteze la Bucureşti un Julius Evola; cel cu care Iuliu Maniu, Gh. I. Brătianu, C. Argetoianu şi… Partidul Evreiesc nu ezitaseră să încheie, în 1937, un important pact politic şi despre care un Nae Ionescu putuse afirma: “Minunea pe care a făcut-o Corneliu Codreanu e aşa de mare încît de-acum îl depăşeşte şi pe el”; în fine, cel care a făcut repetate apeluri la non-violenţă (unii au vorbit de “modelul Gandhi”!) şi de la care ne-au rămas însemnările de la Jilava (1938), pe care nu mă sfiesc să le definesc ca pe unul dintre cele mai importante documente de gîndire creştină laică din secolul XX (dar cîţi le-au citit?).
Ceea ce spun eu aici încercase să spună şi Codreanu însuşi în procesul din mai 1938 (cînd, în lipsa probelor concrete “la zi”, acuzatorii ajunseseră să-i invoce radicalismele primei tinereţi): “Gîndiţi-vă, eram de 20-22 de ani, eram va să zică un copil şi, în mentalitatea noastră de copii de pe vremea aceea, aşa am văzut noi lucrurile. Dar de cînd omul începe să trăiască şi pînă cînd îşi termină viaţa, trece timp, se adună înţelepciunea. La început omul judecă într-un fel, i se pare că-i grozav. Sînt trepte de acestea de dezvoltare ale minţii omeneşti şi acţiuni pe care după douăzeci de ani le vezi altfel. Poate acum 20 de ani aş fi făcut un alfabet secret, tocmai pentru că era o anumită vîrstă care te împinge să judeci lucrurile aşa cum le-am judecat şi eu pe vremea aceea. Dar de atunci şi pînă acum este o distanţă mare în timp. Se vede în atitudinea mea, care este aproape contrarie atitudinii iniţiale pe care am avut-o împreună cu toţi băieţii noştri. Este contrarie, din cauza vîrstei… Dar nu poate cineva să fie urmărit permanent în viaţa sa pentru că în copilăria lui, cînd era visător, i se părea că ar putea să se lupte cu toată Europa. Nu cred acest lucru”.
A fost, de altfel, drumul străbătut, firesc şi lucid, şi de alţi întemeietori ai Legiunii. O realitate vie (fie un om, fie o mişcare) nu poate fi judecată reducţionist, printr-un stadiu sau printr-un act izolat al devenirii ei. Din păcate, pe un Codreanu şi pe un Moţa nu toţi i-au înţeles adecvat; şi nu este vorba aici de adversari (care n-au putut sau n-au vrut s-o facă), ci chiar de o parte a propriilor “camarazi”. Aceştia i-au urmat, mai mult sau mai puţin conştient, cu precădere pe foştii “tineri furioşi”, pătrunzîndu-se prea puţin (sau prea superficial) de “misticismul jertfelnic” al maturităţii lor (consfinţit nu doar cu vorbe, ci cu propriul sînge). Opera lui Codreanu a fost înţeleasă prea puţin în latura ei spirituală (care o deosebea esenţial de fascismele occidentale, şi mai ales de nazism); ispita politicului (în contextul favorizant al unei Europe de dreapta) s-a dovedit mai puternică (şi, pînă la urmă, mai omenească), anticipînd devierile reprobabile de mai tîrziu. Horia Sima însuşi a fost exponentul acestei categorii (oricît ar fi de neplăcut pentru anumiţi supravieţuitori ai Mişcării, astăzi nu putem să nu tragem o linie de demarcaţie în istoria legionară între ceea ce unii au numit “codrenism” şi “simism”, noţiuni poate relative, dar care acoperă, principial, nu doar o realitate cronologică, ci şi una tipologică). Mişcarea Legionară a trăit mai tot timpul această tensiune între “secular” şi “spiritual”, care face parte din tragedia ei internă. Şi cert este că la tragedia generică a legionarismului se adaugă – încă mai mişcătoare poate, prin statura şi complexitatea personajului – tragedia neînţelesului şi nedreptăţitului Corneliu Codreanu, acest om cu elanuri de sfînt şi cu renume de bandit…
Corneliu Codreanu
Claudiu Târziu: Dacă ar fi să restrîngem în cîteva fraze gîndirea lui Codreanu, ce am putea învăţa? 
Răzvan Codrescu: E greu de făcut o asemenea sinteză ad-hoc, mai ales în spaţiul şi condiţiile unui interviu. Forţez, totuşi, o aproximaţie. Viaţa istorică nu e nimic fără memorie şi transcendenţă. Dumnezeu şi morţii sînt prezenţe vii, care onorează şi obligă. În ordinea firească, destinul insului este solidar cu destinul neamului, iar totul capătă sens în perspectiva învierii. Există o linie a neamului care merge, în cazul neamurilor creştine, în tandem cu linia Bisericii, dar fără să se confunde cu ea. Românii au datoria sfîntă să-şi păzească credinţa şi identitatea, nu pentru a-i umbri pe alţii, ci pentru a se promova cinstit şi plenar pe ei înşişi. Iar pentru a împlini idealul naţional, nici o jertfă nu e prea mare. Legionarul, care ambiţionează şi trebuie să se străduiască să fie o combinaţie actuală de erou şi sfînt, nu se va lăsa cumpărat şi va sta mereu gata de moarte. Onoarea trebuie să fie normă de existenţă– nu din orgoliu, ci din principialitate. Decît să triumfi printr-o infamie, mai bine să cazi răpus pe drumul onoarei. Politicianismul şi comunismul sînt principalii adversari ai acestor aspiraţii istorice şi existenţiale. Evreii sînt primejdioşi întrucît fac jocul acestor adversari curenţi, contribuind, pe faţă sau pe ascuns, la disoluţia morală şi naţională. Încurajînd stînga şi comunismul, ei se pun singuri de-a curmezişul dreptei, care înseamnă naţionalism constructiv şi spiritualism creştin, angajare morală şi comunitară sub semnul crucii lui Hristos. Dar mult mai periculoşi şi mai culpabili decît evreii sînt creştinii care trădează cauza neamului şi desconsideră locul Bisericii în veac. Marea problemă a istoriei româneşti, mai vechi sau mai noi, este trădarea.Născut sub semnul Arhanghelului Mihail – arhistrategul cu sabie de foc al legiunilor cereşti, pedepsitorul lui Lucifer şi restauratorul dreptăţii divine –, legionarismul se vrea pariu primenitor cu istoria şi împăcare a neamului românesc cu Dumnezeu şi cu sine însuşiLegionarismul nu pune pe primul plan nici statul (ca fascismul italian), nici rasa (ca fascismul german), ci desăvîrşirea sufletească a insului şi a neamului. Triumful lui, prin urmare, nu poate fi doar o afacere politică şi nu poate veni prin lovitură de stat, ci numai prin procesul de lămurire şi perfecţionare lăuntrică. De aceea, pe primul plan este omul, nu programul politic. O idee politică, oricît de mare şi de nobilă, nu înseamnă nimic dacă nu ai oameni pe măsura ei, care să şi-o asume şi s-o pună în lucrare. De aceea pedagogia naţională e marea urgenţă căreia trebuie să-i răspundă noua generaţie, mai ales prin elitele ei. Neamul românesc este provocat la un mare proces de învrednicire – întîi în faţa lui Dumnezeu, apoi în faţa oamenilor. Cel puţin pînă la „marea biruinţă”, prioritare sînt – trebuie să fie – datoriile, nu drepturile, jertfelnicia, nu comoditatea călduţă a traiului larvar. Iar liderul politic trebuie să aibă în vedere nu doar nevoile materiale şi destinul imediat al celor pe care-i conduce, ci totdeodată (de nu cu precădere) nevoile lor sufleteşti şi destinul lor veşnic (aspiraţia creştinească spre mîntuire). Cam aşa gîndea şi simţea Codreanu, mişcîndu-se indefinit între realism şi idealism, cu năzuinţi cărora nu le-a lipsit nici sinceritatea, nici sublimul, dar care pînă la urmă au fost înghiţite de limitele – generale, dar şi autohtone – ale umanului.
Corneliu Codreanu

„Un Codreanu nu se naşte în fiecare generaţie, ba poate nici în fiecare secol”

Claudiu Târziu: Ce credeţi că a contat mai mult în puterea sa de atracţie exercitată asupra maselor, ceea ce spunea/ gîndea, felul în care o spunea, pedagogia sa, justeţea cauzei sale sau pur şi simplu ceva inefabil, pe care îndeobşte îl numim charismă?
Răzvan Codrescu: Că a fost un harismatic o recunosc de regulă, fie şi numai cu jumătate de gură, chiar şi adversarii lui ireductibili, români sau neromâni. Dar ce mai înseamnă “harisma” într-o lume desacralizată? Ea pare receptată îndeobşte ca expresie simptomatică a unei stări patologice, puse în legătură mai degrabă cu fascinaţia diabolică decît cu harul divin… Nu ştiu să explic “mistic” ceea ce unii au numit “miracolul” Codreanu, dar, într-o abordare mai pozitivistă, cred că a contat enorm faptul că el întruchipa plenar ceea ce le cerea celorlalţi. Şi, desigur, că a pus degetul în principalele răni ale unei lumi româneşti care la vremea aceea nu-şi pierduse încă de tot, cum pare să se întîmple astăzi, încrederea că poate fi mai mult decît este.
Claudiu Târziu: Poate să mai fie Codreanu un model de lider? Şi: calităţile de lider din anii ’30 se mai potrivesc în actualitate? 
Răzvan Codrescu: Sigur că sînt diferenţe uriaşe de mentalitate şi de context. Dacă am mai avea astăzi un lider potenţial tăiat din stofa lui, am putea vedea în ce măsură paradigma mai încape în sintagmă. Nu e însă cazul. Îmi place să cred, totuşi, că un popor, fie el oricît de pervertit, atunci cînd se simte iubit cu adevărat de un lider al lui, nu neapărat perfect, dar nemincinos, hotărît şi dispus la jertfirea de sine, nu se poate să nu rezoneze. Dar un Codreanu nu se naşte în fiecare generaţie, ba mă tem că nici în fiecare secol. Iar poporul român mă tem că va continua să sufere acut, încă multă vreme de aici înainte, de faptul – conştientizat sau doar intuit – că nu este iubit cu adevărat de „aleşii” lui, care nu fac decît să-i folosească spinarea pentru a se cocoţa acolo unde vocaţia lor nu i-ar îndreptăţi niciodată….
Claudiu Târziu: De ce e cool pentru tînăra generaţie Che Guevara şi Codreanu nu?
Răzvan Codrescu: Pentru că astăzi limba stîngii e înţeleasă, pe cînd a dreptei nu. Dacă eşti înveşmîntat în roşu, nici măcar violenţa nu deranjează, ci devine aventură a eroismului umanitar. Dacă însă eşti înveşmîntat în verde, nu numai violenţa ţi-e imputată, dar şi eventuala sfinţenie. Este însă şi o problemă de orizont cultural şi mediatic. Nici o generaţie din istoria modernă n-a mai fost atît de incultă şi de manipulată. Desigur, tinerii înşişi sînt cei mai puţin vinovaţi de deruta lor axiologică şi morală: ei sînt în primul rînd victimele unei lumi remodelate după chipul şi asemănarea stîngismului dizolvant.
Corneliu Codreanu

“Maimuţăreala epigonică nu poate fi formulă de supravieţuire sau soluţie de viitor”

Claudiu Târziu: În pofida faptului că în Europa era un context favorabil, că în ţară a avut o aderenţă semnificativă în mase, că a beneficiat de intrarea în rîndurile sale sau de sprijinul din afară al unei pleiade de mari intelectuali, că a avut un lider puternic şi charismatic, Mişcarea Legionară a eşuat. Cel puţin din punct de vedere politic. De ce? A greşit undeva Corneliu Codreanu cînd a structurat-o? A avut un „călcîi al lui Ahile” sau un defect originar, care i-a provocat distrugerea?
Răzvan Codrescu: Destinul Legiunii se confundă, în parte, cu destinul vitreg al întregii drepte europene. Nu zic că n-au fost şi păcate de plătit, dar te întrebi cînd va veni vremea să-şi plătească şi stînga păcatele, încă şi mai mari… Codreanu însă (şi ce-a fost mai bun în Legiune o dată cu el) aş zice că şi-a plătit nu doar păcatele, ci şi… virtuţile. Ceea ce vreau să spun este că mi se pare că a ridicat ştacheta prea sus. “Maximalismul” moral şi comportamental de tip jertfelnic la care chema Codreanu (a se vedea mai ales Cărticica şefului de cuib) avea în sine ceva sublim-utopic, mai ales într-un secol atît de corupt… Au fost şi unii care au reuşit să-l întruchipeze, dar nu prea mulţi şi, în orice caz, nu destui, raportaţi la massele largi, care au asimilat mult mai lesne comunismul. Sigur că şi atît cît a reuşit rămîne impresionant. Cum să nu fii impresionat şi serios pus pe gînduri cînd vezi că mai sînt şi astăzi nonagenari (unii legionari efectivi, alţii trecuţi doar prin Frăţiile de Cruce) care, după ce au asistat la decimarea Legiunii, au făcut ani grei de puşcărie şi au suferit toată viaţa pentru crezul lor, se sting mărturisindu-l transfiguraţi: abia prin ei ajungi să începi să înţelegi ce minune a săvîrşit Codreanu în sînul unei generaţii, dar şi să te îndoieşti că astăzi aşa ceva ar mai fi cu putinţă. Eu unul mă simt mereu dator să mărturisesc că oamenii cei mai de calitate din generaţia interbelică pe care am ajuns să-i cunosc (nu puţini) au avut, într-un fel sau altul, contact cu Legiunea sau cu Frăţiile de Cruce. Dacă floarea acestei generaţii n-ar fi fost decimată în lagăre şi închisori, faţa României ar fi fost alta, credeţi-mă!
Claudiu Târziu:Mai este posibilă azi ascensiunea politică a unei personalităţi asemănătoare cu aceea a lui Codreanu? Mentalitatea curentă ar mai îngădui-o? Mai este vremea marilor grupări încolonate în spatele unui lider? Contextul cultural-politic nu e cumva mai puţin permisiv? Dar nu cumva tot contextul, de data asta însă social-politic (cît se aseamănă acesta cu cel interbelic?) reclamă apariţia unui astfel de lider? Nu cumva românii tînjesc după un conducător cu principii ferme, o orientare clară către Biserică şi Neam şi care să aibă o personalitate de „mînă de fier”?
Răzvan Codrescu: Codreanu este un gen de lider rar şi greu de definit. Nu era un orator strălucit, nu era un om de condei, nu era o somitate intelectuală sau profesională, calităţile lui de om politic erau mai degrabă aproximative, dar avea o rectitudine şi o îndrăzneală care cucereau, oferind încredinţarea unei consistenţe inanalizabile. Mi-e greu să-l transplantez în realitatea actuală – şi tocmai de aceea am fost mereu mai degrabă circumpect, iritînd teribilismele neolegionare (adeseori penibil epigonice), în privinţa posibilităţii de a mai reitera vreodată legionarismul ca atare. Sigur, şi astăzi ne confruntăm acut cu o criză a autorităţii la toate nivelurile, cu criza morală, cu criza economică, cu excesele politicianismului, dar totuşi coordonatele sînt cu totul altele, ca să nu mai vorbesc de orizontul de aşteptare… E altă sensibilitate publică, alt material uman (tot mai inconsistent), alt context intern şi internaţional… Mentalitate, limbaj, structură socială, raporturi de forţe – toate sînt altele. Nu mai există marele context european de dreapta. Nu mai există – după o jumătate de secol de comunism – nici “poporul” şi nici “elitele” de altădată. Şi nu mai există – last but not least – “harisma” vreunui “Căpitan”… În mod firesc, lumea e mult mai circumspectă după experienţele “totalitare” ale secolului XX, dar şi după deziluziile curente ale democraţiei noastre dîmboviţene, e mult mai uzată şi mai ieşită din priză, mai divizată şi mai dezorientată, mai manipulată şi mai manipulabilă. Dacă legionarismul a eşuat în condiţii mult mai favorabile, cum ar putea birui neolegionarismul în condiţiile menţionate?! Una e evaluarea corectă a Legiunii şi alta e reînvierea ei. Eu sînt pentru o evaluare corectă, cu tot curajul şi cu toată răspunderea, învăţînd ce este de învăţat din această lecţie a istoriei, dar am spus-o şi nu prididesc să o repet: fiecare epocă generează, dacă este vie şi creatoare, forme politice sau culturale proprii. Dacă nu, nu. Maimuţăreala epigonică nu poate fi formulă de supravieţuire sau soluţie de viitor. Noul nostru pariu cu istoria – dacă mai sîntem în stare de unul – ar trebui să înceapă, cred eu, de la acest punct de minimă luciditate. De Claudiu Tarziu – Rost
 

joi, 29 noiembrie 2012

:) Bancuri....


vineri, 30 noiembrie 2012

Bancuri........

El si ea in pat, unul langa altul.
El: - La ce te gandesti iubirea mea?
Ea, dandu-se mai aproape, sopteste:
- La acelasi lucru ca tine!
- Minunat! Atunci fa-mi si mie un ou, dar cu sunca!

Discutie intr un cuplu. Ea ii reproseaza:
- Tu te gandesti numai la sex, sex, sex, vrei oricand, oriunde, oricat
de mult! Stii, eu am nevoie si de putina atentie!
A doua zi barbatul intra pe usa si striga:
- ATENTIIIIEEEEEEE! Vin!

Intelegere intre socru si viitorul mire:
- Si daca n-o sa vaintelegeti?
- Nici o grija. Eu v-am luat-o, eu v-o aduc inapoi!

Un tip se uita la TV si vorbea singur... La un moment dat, exclama:
- Nu merge acolo, tampitule, nu te du... Fugi!!
Sotia, din camera cealalta:
- La ce te uiti?
- Nunta noastra.

Proaspat casatorit, un barbat isi salveaza numarul sotiei in mobilul
sau: "viata mea".
Dupa un an de mariaj l-a schimbat in "nevasta".
Dupa cinci ani de mariaj: "acasa".
Dupa zece ani: "Hitler".
Dupa aniversarea casatoriei de argint: "numar gresit"!

Ce diferenta este intre femei si barbati, in ceea ce priveste dorintele?
- Femeile vor multe, dar de la unul si acelasi barbat.
- Barbatii vor acelasi lucru, dar de la mai multe femei!

Avantaje si dezavantaje in casatorie:
Avantaj - ti se aduce micul dejun in pat.
Dezavantaj - in fiecare zi de catre aceeasi persoana.

Viata barbatilor este ca o zebra: blonda, bruneta, blonda, bruneta...
A femeilor, ca o gradina zoologica: bou, magar, maimuta...

Sotia urca pe cantar. Sotul ii spune:
- Nu esti grasa deloc ! Doar ca pastrand proportia ar trebui sa fii
putin mai inalta !
- Da ?! Si cam ce inaltime ar corespunde cu greutatea mea ?!
- Cinci metri si jumatate!

Discutie intre un barbat si o femeie: - Unde este zaharul?
- Da' chiar nu vezi?!?? Zaharul e in borcanul de cafea, pe care scrie
"Sare". Dar momentan e gol!

Cateva ganduri....



Acum noi toti romanii suntem pusi in  fata  unor experimente  nemaiantalnite pe meleagurile noastre.
Suntem bombardati informational si emotional distructiv in  mod con stient de cei care fac asta. In constient din partea noastra, pentru ca poate nu intelege suficient ca  suntem  material pentru experimente cinice care pentru alte popoare ar fi de neconceput.
 Campania electorala, campania judiciara, campania pornografica, campania distributiva gen Elodia(pentru a ne distrage atentia), campania electorala,  care rupe intelegerea noastra in multe parti. Parti pe care noi nu putem sa le punem ca pe un puzzle.
  Exemplele din jurul meu si in forma extaziata in  care ne prezinta viata  la tv., ne bulverseaza complet existanta asupra valorilor vietii.
 Valorile pe care noi le-am intalnit si in spiritul in care am fost educati, nu are nici o legatura cu ce vedem ca exemplu, pentru viata astazi.
Vedeti chiar postarea acestei fotografii este menita pentru a atrage arentia. Daca nu as pune nimic, nimeni nu ar trage macar cu ochiul la cele cateva cuvinte, care nu reprezinta nici un fel de reteta  miraculoasa.Este doar incercarea de a  pune si alte minti la  incercare, pentru a putea initia un raspuns pertinent despe ce ni se intampla noua, cu asa un  murdar experiment.
Albul este negru, murdaria umana ne este data ca exemplu pozitiv, pentru succesul in viata.
 Adevarata valoare umana este  aratata ca,  ceva urat si este calcata in picioare.
Nu stiu ce faceau comunistii in  vremea lor, dar noi eram educati pentru cinste si respectarea valorilor incepand cu respectarea si ascultarea parintilor, profesorilor, oameniilor de cultura.
Cred ca daca dadeau liber la astfel de educatie murdara, mai tarziu actiona ca un  bumerang si distrugea oranduirea comunista si pe conducatorii ei. Cred ca asa se va intampla si cu roadele educatiei de acum, dar vor cadea si victime nevinovate.
Acum se face reclama pe toate posturile tv. celor care omoara, isi omoara parintii in bataie, ii infometeaza, le iau casele si ii arunca in strada, se face reclama celor care isi ucid copii, lucru ce indeamna in mod inconstient la sadism!
De aceea societatea noastra este acum mai violenta,  asa cum nu a mai fost.
Toata mizeria umana este arata si rascolita, data ca exemplu, pentru multi ca exemplu pozitiv.
 Nu stiu ce se mai poate repara acum. Poate nu se va repara niciodata. Cine vrea sa mai continue aceasta viata, urata fara nici un fel de perspectiva? Daca nu vrea, trebuie sa fie pregatit in orice moment  sa puna capat macar aici, pe meleagurile noastre la acesta siluire a  moralitatii, a caracterului, mai ales al tinerilor in formare.
De cand eram copil, de acasa din familie, de la scoala, eram invatati sa nu  poreclim pe nimeni, caci nu este frumos, este ceva rusinos si jigneste profund persoana poreclita.
 Acum vedem ca intaiul statator in stat  porecleste pe toata lumea, mai ales pe demnitarii statului care asa cum sunt ei,  ne reprezinta si ne face  prin aceasta desconsiderare, sa-i dispretuim.
Nu ii dispretuim  pe ei, ci pe noi caci noi, suntem victimele inconstiente,  nimeni din cei care ar trebui sa ne ajute, pentru ca vorba aceea suntem  cetateni europeni si avem drepturi, nu ne ajuta.
Exemplu negativ prinde cel mai bine, pentru ca in sufletul fiecaruia exista un  gand ascuns, pervers dar, care  atat asteapta sa fie  eliberat pentru a fi  dezlantuit.
Mai sunt multe de spus pe aceasta  tema, dar las pentru alta data poate, o expunere mai cuprinzatoare, deci mai ampla. 

Noua Dreapta Brasov


Nationalistii brasoveni de la Noua Dreapta combat teparii!

autor: FrontPress 29.11.2012
Astăzi de dimineaţă a avut loc un eveniment mai deosebit, care sper să reprezinte însă un imbold, pentru cetăţeni, să renunţe la pasivitate şi să se implice, atunci când ţinta oamenilor de afaceri dubioşi devin bătrânii.
Firma Vero Medical (cunoscută şi ca Miller Medical sau Konig Medical) are ca ţintă principală oamenii în vârstă. Sunând pe rând la numerele din cartea de telefoane, obţin vârsta repondenţilor, după care le fac “oferte” de nerefuzat. Bătrânii sunt asaltaţi cu telefoane, în care li se explică beneficiile terapiei cu rezonanţă magnetică. Chiar mai mult, dacă participă la o prezentare de produse, vor primi şi cadouri. La prezentări, prezenţa celor sub 40 de ani este interzisă, iar părăsirea evenimentului, sau măcar a sălii în care se desfăşoară, este de asemenea interzisă.
Odată ajunşi acolo, bătrânii sunt puşi să semneze liste de prezenţă, unde trebuie să ofere toate datele de identitate. Începe prezentarea, se face o “tombolă”, şi toată lumea câştigă câte ceva. “Câştigătorul” este invitat să îşi ridice produsul, semnând de primire (un contract completat cu datele furnizate anterior). Ceea ce nu remarcă marea majoritate a pensionarilor, este că scris cu litere mici, pe contract, este o clauză prin care ei se angajează să cumpere un fotoliu în valoare de 5000 de lei, plus transport de 7,5 lei pe km, de la Tg. Mureş, în termen de 7 zile. În cazul în care nu plătesc, ei vor fi executaţi silit. Astfel, „câştigătorul” tombolei se va trezi cu o gaură incredibilă în buget, cu un produs îndoielnic şi poate chiar cu o executare silită.
Văzând că nici un organ al statului nu ia atitudine pentru oprirea ţepelor, după sesizarea OPC, a poliţiei şi a mass media, naţionaliştii braşoveni s-au hotărât să intervină şi să îi informeze pe participanţi, despre practicile firmei cu care urmau să intre în contact. Prin intermediul fluturaşilor, dar şi prin relatarea păţaniilor altor păgubiţi, naţionaliştii au reuşit să îi salveze pe unii dintre seniorii noştri de la o pagubă sigură.
Spre nemulţumirea reprezentanţilor firmei, care începuseră să îi ia aproape cu forţa, pe bătrânii, cărora li se ofereau informaţii, nici ameninţările cu procese şi nici cu violenţa fizică nu i-au intimidat pe naţionalişti. Astfel, pe lângă campania de informare, prezenţa organelor legii şi a mass media a reuşit să aducă lumina reflectoarelor asupra acestei firme dubioase, care ar face orice, numai să nu i se facă publicitate (cam ciudat pentru o firma, nu-i aşa?). De Remus Radoi – Agonia Naţiunii


Francezi arestati


Catolici francezi arestati pentru ca au atacat un protest anticrestin (FOTO)

autor: FrontPress 29.11.2012
Patru persoane au fost arestate miercuri pentru ca au reactionat impotriva unei demonstratii anticrestine ilegale desfasurate in Paris in urma cu aproape doua saptamani. Mai multe tinere topless, activiste ale grupului feminist ucrainean Femen, au fost batute in 18 noiembrie in plina strada de participantii la un mars impotriva casatoriilor intre persoanele de acelasi sex, organizat de un grup catolic militant. Acestia spun ca au reactionat deoarece au fost atacati si pentru ca femeile erau imbracate in calugarite si aveau desenate pe corp mesaje impotriva Bisericii, fapt considerat ofensator. 
Caroline Fourest, jurnalista si eseista, a fost deasemenea bruscata in incidentele care au facut prima pagina a ziarelor din Hexagon. Aceasta a depus o plangere oficiala iar procuratura a inceput o investigatie.
“Zece activiste Femen au decis sa organizeze un protest umoristic pasnic, imbracate in calugarite si cu mesaje glumete. Au fost impinse si alergate de barbati. Au fost lovite peste tot”, a declarat Fourest pentru Le Parisien. Aceasta nu mentioneaza insa ca demonstratia a fost una ilegala, agresiva si constient provocatoare la adresa celor peste 10.000 de crestini care manifestau impotriva propagandei homosexuale. Deasemenea jurnalista nu mai spune nici ca printre “mesajele glumete” s-au strecurat si texte extrem de jignitoare la adresa credintelor religioase, precum “Fuck church!” si “In gay we trust”.
In plus, conform martorilor oculari si a imaginilor filmate, activistele au aruncat primele cu gaz lacrimogen spre participantii la marsul traditionalist.
Pe de alta parte, grupul catolic Civitas a actionat deja in instanta organizatia Femen pentru exhibitionism, organizarea unei manifestatii ilegale si ofense aduse unui grup religios. Sursa: FrontPress.ro


Cronica electorala


Cronica ELECTORALA a sociopatului zanatic (3)

autor: FrontPress 29.11.2012
În perioada campaniei electorale oamenii aparent normali se transformă în niște vârcolaci isterici, pendulând între entuziasm și disperare, între falsă smerenie și tupeu de borfaș. Minciuna patologică prinde contur, transformându-se într-o realitate cotidiană de un grotesc greu de suportat.
- “Vrem salarii!” “Vă mărim salariile!”
- “Vrem pensii mai mari!” “Vă dăm pensii mai mari!”
- “Vrem locuri de muncă!” “Vă facem câte locuri de muncă vreți!”
- “Vrem șosele!” “Facem șosele!”
- “Vrem autostrăzi!” “Facem autostrăzi!”
- “Vrem servicii ieftine!” “Ieftinim serviciile!”
După cum se poate observa, în campania electorală orice e posbil. Se va face totul, se vor construi locuințe, se vor face autostrăzi și poduri, se vor asfalta drumuri, se vor ridica săli de sport, clădiri, fabrici, vor veni investitori străini, se vor ieftini produsele, agricultura va înflori, corupția va fi eradicată, mafia va fi distrusă…Totul însă cu o singură condiție! Care? Să ne votați pe noi! Care voi? Noi, ăștia care nu furăm, nu mințim, nu cerșim, nu primim traseiști politici, nu manipulăm lumea, nu ducem pe nimeni cu zăhărelul și nu urmărim interesul personal!
Acum câteva zile m-am întâlnit cu un cunoscut pe care nu l-am văzut de ceva timp.
- “Ce faci bătrâne, nu te-am văzut de un car de ani?“
- “Uite bine, prin zonă…Tu?“
- “Bine, cu treabă, una, alta…”
După câteva schimburi banale de vorbe, dăm să ne despărțim, când deodată aud:
- “Bă, sper că vii la vot să-l dăm jos pe Chioru!”, spuse făcând din ochi și ridicând americănește degetul mare al mâinii drepte.
- “Sincer, nu prea sunt în filmul ăsta, adică nu mă interesează alegerile lor de căcat!”
- “Cuuuum??? Băăăă, mor când vă aud cu din astea! Cum bă să nu vă pese?! Adică să iasă iarăși Chioru cu gașca lui de mafioți? Pentru că așa suntem noi, ne doare pe toți în cur? Ne fură fiecare cum vrea?“
- “Boss, aș fi mers la vot dacă aș avea cu cine să votez. În situația de față mi se rupe să particip la circoteca cleptomanilor și mitomanilor, ce nu e clar? În plus, Ponta, Voiculescu și Căcărău mi se par niște personaje triste, nu aș vota nici legat cu ei.”
- “Băi sârbule nu pot să cred că ai devenit și tu o trompetă portocalie…tu, care te dădeai marele corect, alea, alea…las-o-n morții ei de treabă!”
- “Băi omule, tu ești nebun? Ce treabă am eu cu ăia? Mi se rupe în aceiași măsură și de ăștia, și de ăia! Dar tu de când ești așa militant, că te știam cu alte idei?”
- “Trebuie să fii realist omule, trebuie să votăm cu USL, numai așa vom stopa tirania lui Băsescu și vom scăpa țara asta de hoți! Și pentru Timișoara va fi mai bine, o să vezi”
- “Bine boss, hai că mă grăbesc!”
Cam acestea sunt argumentele oricărui agitator politic, indiferent de rang sau partid. Nu m-aș fi mirat dacă era un zevzec oarecare, dar pe acest om îl știam mai de mult purtând un tricou…cam verde de felul lui. Iar acum mă făcea cu elan de NKVD-ist “trompetă portocalie” pentru că am îndrăznit să-i spun că nu voi vota cu niște personaje pe care le consider jenante!
Cum e să fi tănâr și să votezi cu cei care au adus minerii la București? Cum e să fii tănâr și să votezi cu cei care au jefuit fără milă România în primii ani după revoluție? Cum e să fii tănâr și să crezi că singurele opțiuni politice viabile sunt doar USL și ARD, la baza cărora stau structuri pur fesenisto-mafiote? Cum e să fi tănâr și să te lași manipulat de niște pseudoziariști cu alură de pastori oligofreni? Cum e să fi tănâr și să votezi cu socialiștii care au transformat județele din care vin în feude personale, ca în cel mai feroce capitalism? Cum e să fi tănâr și să votezi cu oameni impuși de la centru, pe care nu i-ai văzut în viața ta? Oare cum poți să crezi că vei fi reprezentat de niște traseiști și impostori notorii, care cotizează sume imense pentru a prinde un loc eligibil, după care trebuie să-și facă plinul pe spatele poporului?
M-am îndepărat destul de buimăcit, cu un gând de la care mi s-a făcut greață:
- “Cum e să fi coleg de partid cu Ion Iliescu și Năstase…tovarășe camarad?” De Goran Mrakici – FrontPress.ro
Citeste si Cronica ELECTORALA a sociopatului zanatic (1) si (2)

miercuri, 28 noiembrie 2012

Un banc....



Stau în casă tânăra soție, soacra, socrul. Soacra spune:
- Totul la noi e bine, avem de toate, nu ne certăm, doar  casa nu e văruită.
Soția:
- Ce problemă, mamă, avem var?
- Avem, doar că nu avem perii necesare.
Fuge soția la socru, îi taie barba, face din ea o bidinea. și văruiesc ele casa.
Soacra iarăsi:
- Iată… casa e văruită, dar ferestrele nu sunt vopsite.
- Ce problemă mamă, vopsea avem?
- Avem, dar pensula nu avem.
Fuge iarăși soția la socru, îi taie mustățile, face din ele pensule. și vopsesc ferestrele.
… Seara. Se întoarce soțul acasă de la serviciu, și-l vede pe taică-său cățărat în pom:
- Tată, ce ai pățit, de ce stai cocoțat acolo?
- Păi, fiule, nebunele astea două s-au apucat să facă clătite, dar nu au ouă.

Post-democratia


Caderea Romaniei in POST-DEMOCRATIE, dupa 9 decembrie

autor: FrontPress 28.11.2012
Nu este aici vorba despre cine e de vină: USL, PDL sau alte partide politice de pe scena politică românească. Avem de a face cu un fenomen global căruia România nu i se poate sustrage, dar care este slab perceput de către români: căderea în post-democraţie şi în post-istorie a societăţii româneşti şi a celei europene. Ce înseamnă “post-democraţie”? Acest termen a fost folosit şi explicat în 2004 de către sociologul britanic Colin Crouch, ca un fenomen strâns legat de neoliberalism. Este vorba în principal de o societate democratică care şi-a pierdut spiritul democratic, unde alegerile, dezbaterile, influenţa societăţii civile, reprezentativitatea în structurile de conducere ale statului au devenit pure formalităţi în care cetăţenii nu mai sunt implicaţi cu adevărat. Şi mai important, postdemocraţia este un fenomen unde aparent regulile democratice există încă, însă ele sunt constant subminate de către o elită politică şi economică de tip aristocratic.
În România lucrurile s-au aliniat pe acest făgaş în ultimii ani. Toate luptele pentru putere, între PDL, PSD şi PNL, au fost doar etape bine stabilite pentru adoptarea acestui sistem tern, post-democraţia. Dacă analizăm fugitiv evoluţia scenei politice din 1989 până în prezent, vom vedea că democraţia românească a murit înainte de a se naşte. Că regulile au devenit tot mai stricte, că partidele au devenit tot mai puţine şi procesul electoral tot mai restrictiv şi detaşat de voinţa populară.
Dacă în anii 1990 aproape oricine putea să înfiinţeze un partid şi să candideze în voie, în anul 2012 este aproape imposibil să înregistrezi un nou partid politic din afara “sistemului”, darămite să mai şi participi la alegeri. Ultimele partide politice întregistrate în România au fost doar excrescenţe ale unor partide politice aflate deja la putere: UNPR, PPRDD, PPMT sau Noua Repulică. Înfiinţarea acestor partide nu avut nimic de a face cu exerciţiul democratic: nu s-au strâns semnături în stradă, nu s-a făcut o campanie la nivel popular. Totul a fost încropit în laboratoarele politicii de la Bucureşti, cu semnături furate din sistemele informatice gestionate de stat, cu judecători care au apropat înfiinţarea pe genunchi. Şi asta în timp ce înfiinţarea unor partide politice din afara sistemului, de genul Partidului Naţionalist, a fost trenată în justiţie pentru ca într-un final să fie respinsă. Dar ce s-a întâmplat cu puzderia de partide politice din anii 1990? Ei bine, multe din ele au fuzionat, sau au fost absorbite. Unele au fost desfiinţate de statul român pentru că nu au reuşit să respecte legislaţia mereu în schimbare: noi semnături strânse, tot mai multe şi mai multe.
Dar adevărata problemă a democraţiei este însuşi procesul electoral, unde nu mai contează deja mesajul, campania, oamenii, ci doar ziua votului. Când voturile sunt cumpărate şi alegătorii duşi cu maşinile la vot de activiştii de partid. În mod bizar, acest fapt nu pare să deranjeze pe nimeni. Românii au ajuns atât de demoralizaţi de sistemul politic, înât preferă să îşi dea votul pe 200 de lei, decât să îşi mai facă din nou speranţe că cineva, vreun ales, le va purta într-adevăr de grijă. Până şi participarea la vot a devenit un lux. Dacă la locale lucrurile sunt încă oarecum normale, la parlamentare e nevoie de o garanţie de 3600 de lei pentru fiecare colegiu, în condiţiile în care în România sunt 425 de colegii. Iar sistemul uninominal actual nu garantează un fotoliu de parlamentar decât prin obţinerea a 50% plus 1 din voturile dintr-un colegiu, altfel riscând să câştige un alt candidat (cum a fost cazul UDMR care a câştigat în 2008 un mandat cu doar 34 de voturi), prin mecanismul de redistribuţie a voturilor. Deci şansele mari de victorie sunt dacă candidezi în toate colegiile, deci dacă plăteşti o taxă de 1,5 milioane de lei. Ce e democratic în asta?
Nu numai că democraţia românească a fost alterată structural prin noi reguli şi legi, dar ea a fost alterată şi la nivelul de mesaj electoral sau atitudine din partea alegătorilor. Acest lucru se va consfinţi după 9 decembrie, la alegerile legislative din acest an, unde democraţia va înceta să existe, în locul ei fiind instaurat un sistem de tip aristrocratic, cu o “elită” politică care decide cine câştigă şi cum, fără vreo influenţă reală a alegătorului.
Dar acest sistem nu este unul românesc. El există din anii 1980 în Marea Britanie şi SUA, unde lupta politică a devenit doar o luptă din interiorul partidelor pentru desemnarea unui candidat. Înspre democraţii de tip artistocratic ne îndreptăm şi noi, bucuroşi că întrăm în rândul lumii. Republicani-democraţi, laburişti-conservatori, USL-ARD. Toată istoria recentă a ţărilor civilizate, europene sau de influenţă europeană, a constituite de fapt un exerciţiu aflat în afara istoriei, o luptă surdă pentru putere şi resurse dusă de funcţionari, politicieni şi oameni de afaceri, în intimitatea birourilor închise. Nu mai există oameni de stat, lideri şi gânditori politici în Europa contemporană. Ultima şansă de reviorare a spiritului democratic în Europa a fost Uniunea Europeană care nu numai că a eşuat, dar a devenit principala construcţie neoliberală din lume. Unde logica ar fi insistat ca UE să fie o construcţie care luptăpentru principiile democratice ca valori fundamentale ale Europei, UE a pus în loc componenta financiară, prim moneda unica şi supra control. În mod ironic, Parlamentul European nu are putere legislativă. Comisia Europeană, un organism de birocraţi nealeşi de nimeni, crează şi promovează legile în sânul Uniunii Europene. Democraţia ca concept şi instrument a dispărut din Europa la presiunea Uniunii Europene, o armată de birocraţi cu salarii umflate.
Privită global, situaţia e mai uşor de înţeles. Capitalul mondial este deţinut de marile corporaţii sau fonduri de investiţii, care sunt supranaţionale, care îşi mută facilităţile de producţie în funcţie de profit. Azi investest masiv în Asia, mâine în Africa, în funcţie de conjunctură. Influenţa mişcării capitalului mondial este resimţită cel mai puternic de statele naţionale, care nu mai au pârghiile să controleze aceste fenomen. Globalizarea a câştigat şi asta este. Dar ce ar mai trebui statele naţionale să facă, este o menţinere a exerciţiului democratic. Dar când şi finanţele sunt controlate de alţii şi legile sunt făcute de funcţionari, cum să ne aştepăm la ceva bun din partea conducerii statelor naţionale. Să cumperi un politician sau un partid, pentru a avea acces la resurse, nu e mare lucru. Şi pentru restul, cei care nu au putut fi cumpăraţi, există întotdeauna legi europene care primează legilor naţionale.
Ce ne rezervă viitorul, însă? Istoria nu are multe perioade în care continente întregi dorm şi aşteaptă să fie scoase din letargie de o revoluţie a valorilor. Din contră. Lumea arabă fierbe în continuare, arătând clar că pentru ea încă nu s-a inventat conceptul de post-istorie. Europa pierde războiul demografic, dar şi pe cel economic, uitând lecţiile date de istorie. Dar până la urmă, care istorie? Europenii nu mai stiu ce aia istorie şi nici nu pot înţelege mişcările tectonice din întreaga lume. Românii nici atât. Pentru 2000 de lei îşi vând nu doar votul, ci şi viitorul. Lupta demografică din România nici nu este percepută de români ca fiind o luptă, până când ne vom trezi ca în Bruxelles, unde funcţionarii publici musulmani interzic sărbătorirea Crăciunului. La noi, vom avea în 30 de ani nunţi imperiale pe bulevardul Kisellef ale noilor conducători victorioşi în războiul demografic. De George Bara – NapocaNews
 

Limbile minoritatilor


Liderii ARD se intrec în limbi. In limbile minoritarilor (VIDEO)

autor: FrontPress 28.11.2012
Continuă întrecerea socialistă din ARD pentru cîştigarea bunăvoinţei minoritarilor de la noi cu lobby puternic pe-afară. După ce una dintre fostele pupile ale lui Băsescu, Anca Boagiu, ex-ministru al Transporturilor, şi-a postat în Capitală afişe scrise în ivrit (cică mesajul ar fi “Aceeaşi pentru personalităţi” – în opinia ei or fi numai personalităţi de origine evreiască prin lumea românească, de li s-a adresat în limba lor), iacată că fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu se adresează electorilor din Harghita în limba maghiară (clipul nefiind titrat în română). Ăştia oameni de dreapta!
Dacă o mai adăugăm şi pe Monica Macovei (nu candidează, dar e mare purtătoare de stindard a PDL/ARD), deopotrivă iubitoare de minorităţi sexuale şi hulitoare a Bisericii Ortodoxe, avem o ofertă a “Dreptei” de nerefuzat în aceste alegeri. O să-mi spuneţi că ARD ne merită votul măcar pentru program. Ştim însă că programul e un moft, nu se ţine de el nici un partid. Dar, fiţi pe pace, ARD e cinstită, are un program care îi confirmă valorile, principiile şi mai ales îi arată adevăratele intenţii. La loc de cinste stau în el regionalizarea României (un fel de federalizare mascată) şi aderarea ţării la viitoarele State Unite ale Europei. Întru gloria globalizării, acum şi-n vecii vecilor!
Cu aşa program şi aşa oameni, mai bine ar fi dacă ARD n-ar intra în Parlament. Ar rămîne loc măcar de speranţa că Dreapta autentică se poate reconstrui.
Să nu se înţeleagă însă că asta mă face să votez cu USL, la vîrful căreia stă o altă clică de vînduţi, în frunte cu mentorul ei, tovarăşul Iliescu.
PS: Cunosc şi cîţiva oameni cu adevărat de dreapta atraşi în ARD. Păcat că se lasă folosiţi într-o asemenea înşelătorie. De Claudiu Tarziu
 

marți, 27 noiembrie 2012

Prostitutia intelectuala



Si indelectualii se prostitueaza

Foto:Liiceanu si Plesu rezista prin mancare(FOTO SI TITLUL LUATE DE PE GOOGLE).

Nu mai stiu pe unde am gasit un protest al domnilor Liiceanu si Plesu   in care spuneau ca, vor sa i se ia  titlul de doctor obtinut prin plagiat lui Ponta.
 Eu am crezut ca i s-a anulat deja,    dar  nu am nici o consideratie deosebita pentru prim ministrul nostru.
 Dar aceste nume grele  dupa revolutie,  care  constituiau mandria noastra in  domeniul  demnitatii, moralei si eliberarii sufletelor, de toate tarele comunismului mai ales, prin dreptul de a huidui.
 Nu imi este rusine fata de  dvs., dar imi este rusine fata de mine, ca eu am crezut ca este  un varf de lance pentru  demnitatea si perseverenta noastra  contra  murdariei politice.
 Dar acum  ce sa vad ? Acesti 2 domni, restul semnatarilor nu conteaza, si-au pus semnatura pe protest impotriva unui mediocru, care ar fi plagiat. Domnul Plesu am gandit ca, este el urat cu draci, dar macar are demnitate. Nu a ramas decat uratenia  fizica, dublata de uratenia sufleteasca.
Nu au pus semnatura pentru un  protest, impotriva celui care a distrus un intreg popor.
 Nu a pus semnatura pentru, a nu mai fi romanii  loviti la temelia vietii lor si la eliminarea existentiala.
 Nu a pus semnatura impotriva vietii de cartita, pe care o ducem vrem, nu vrem rugandu-ne sa  apucam si de zile mai bune.
Mamaligile de acum de la guvernare, nu au reusit sa ne scape de tartorul sef si dupa alegeri se va juca cu noi si cu existenta noastra, cel care a fost votat cu NU, pe degetul mic de la piciorul stang.
Deci acesti  filozofi nu isi pun semnatura pe raptul asupra Romaniei, a tuturor celor care si-au gasit aici adapost dar, care au devenit dusmani hrapareti.
 Nu sunt interesati de  grobianismul  exprimarilor si nu numai, in politica.
 Nici nu ii intereseaza pentru ca, sunt slugi si vor sa tina treaza campania electorala impotriva unuia care, s-ar putea sa rezulte din alegeri tot ca prim ministru.
Nu merita, nu este coios este, un  pisic moale  dar, macar daca altul mai bun,  nu am fost in  stare sa gasim, eu ma gandeam la domnul Iulian Iancu specialist in economie dar, disparut  dupa referendum in mod misterios, drept dovada ca si guvernantii actuali, au  si ei sacalii lor, care l-au bagat in  umbra pe acest om, care ar fi putut reprezenta  totusi o gandire realista.
In concluzie eu nu remarc intamplator  prostituarea celor 2  filozofi decat pentru ca, sunt jignita ca eu am crezut in ei cu adevarat si pentru ei as fi  intrat si in  foc. Ei reprezentau idealurile mele in timpul revolutiei si ce vad acum dupa 23 de ani ? Ca in  loc sa fie  demni si mandrii si cu orice risc sa ia atitudine publica impotriva  demonului natiei noastre, in plina campanie electorala isi pun semnaturile lor pretioase pe un   protest, impotriva unui  mediocru in timp ce oamenii mor de foame, spitalele nu mai sunt nu fac fata suferintei, tara este indatorata pe multi ani si vanduta  bucata cu bucata.
Nu sunt interesati acesti filozofi, comentatorii mei spunand ca eu am scris despre filozoful care ne-a dat aripi spunand ca, putem huidui dar el nu huiduie acum, ca am scris ca si-a lasat nevasta gravida. Eu probabil am preluat la pachet ceva, dar asta nu ma intereseaza si nu intereseaza pe nimeni dar, poate totusi ridica un colt de plapuma, de pe caracterul acestul filozof prostituat care, pentru o blid de mancare dat de  un sinistru, ca la catelusi isi tradeaza poporul care a crezut in el.
Este momentul sa contrazica aceste actiuni actuale si  sa arate masura demnitatii lor si nu a faptului ca sunt nedemni de a ne reprezenta in aceste momente grele, cand nu ne intereseaza plagiatul unuia.
Nu murim noi de grija  titlului de doctor nemeritat si care credeam ca i-a fost luat.
Eu pentru ca am crezut in ei dupa revolutie, vreau sa vad cat sunt de demi si morali. Acum este momentul. Ce faci domnule filozof, nici macar nu huidui cand poporul din care te tragi sufera fiind vandut ? Renunta la blidul de mancare care te dezonoreaza!
 Daca  vor lua atitudine, vor ramane in istorie si raul facut va fi catalogat un moment de ratacire !!!  

luni, 26 noiembrie 2012

Sa redevenim ce am fost !



Nu este zi de la Dumnezeu sa nu am  motive, sa  nu critic  clasa politica.
Vreau sa nu mai bat apa in piua, dar repetarea si aratarea  greselilor cu voie sau fara de voie este utila.
Daca am lasa iar la voia intamplarii soarta tarii, vom ajunge pe treapta cea mai de jos a tarilor civilizate.
Spun  asa ca stiti si dvs. ca  Dacia a fost printre cele mei vechi civilizatii, unii spun  ca inaintea grecilor, dar dupa scurta ocupatie a romanilor,  conducatorii  acestor plaiuri din rai sau divizat, s-au impartit si ca si acum  cand ne urmareste acest blestem NEANTELEGEREA si DEZBINAREA, s-a pierdut  aproape totul si am ramas coada altora, dupa unguri si alte popoare migratoare.
 Macar acum  in  al 13-lea ceas sa punem mana pe ce putem si sa ne aparam drepturile si mostenirea venita de la stramosii nostrii.Auzeam la tv. ca grupurile inarmate ale acestor meleaguri erau folosite  de romani in timpul ocupatiei lor, ca fiind cele mai bune, organizate, viteze si  crude.
Constituiau bratul lor inarmat care  actiona fulger si facea prapad, nu aveau nici un  fel de mila pentru invansi.
Dar acum  ne-am blegit de tot.
Se da vina pe turci, pe fanarioti. Se dau citate din Mavrogheni, care a fost domnitor  o scurta perioada si in  Tara Romaneasca. El ar fi spus ca, de ce l-au numit pe el domnitor, peste aceste meleaguri binecuvintate, care nu-l meritau.
Mavrogheni a fost amiralul flotei otomane si cand a iesit la pensie, dar si pedepsit ca sotia lui a avut o rochie mai frumoasa ca cele de la harem, cu toate ca era pe o insula pitita sa nu o vada nimeni, era un om destept si puternic. Cum a sfarsit el v-am povestit de multe ori. Sultanul nu a fost multumit de el!
Pe 30 septembrie 1790 a fost spânzurat/decapitat din ordinul lui Hassan Pașa pentru insubordonarea față de Imperiul Otoman.
 Insa  se stie ca era sasiu, semana cu stiti dvs.cine. Domnitorii romani din slugarnicie se straduiau sa priveasca si ei sasiu ca Mavrogheni sa nu se simta singur cu semi-infirmitatea lui.
 Se spune ca  atat boierii, cat si boieroaicele tineau ceva pe nas(sper ca nu un c....) si priveau fix acolo plimbandu-se prin casa, ca la bal sa fie  si ele ca domnitorul, privind crucis.
Asa ca slugarnicia la romani a avut efecte negative, care au  ajuns pana in ziua de azi si ne-au pecetluit soarta. PROSTII OCCIDENTULUI.
Nu stiu acum la alegeri cum ne va  fi soarta, dar decat  MAFIA, mai bine  blegii de acum, poate se mai invartosesc si ei ca prea dorm cu totii in opinci.
Sper sa  ne schimbam soarta si sa devenim ce am fost si mai mult decat atat !